Etichete

Un produs Blogger.
Navigation

Cele trei etape de domnie ale lui Stefan cel Mare

Stefan cel Mare

          Stefan cel Mare, fiul lui Bogdan al Il-lea (1449-1451) şi al Mariei (sau Oltea), fiica de boier din neamul Basarabilor, nepotul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), vine la domnie în primăvara anului 1457 fiind susţinut de un corp de oaste, pus la dispoziţia lui de Vlad Ţepeş. Având cam douăzeci de ani când vine la domnie, Ştefan cel Mare reuşeşte să-l înlăture de la domnie pe Petru Aron şi este uns la domnie pe Siret "la locul ce se cheamă Direptate", la 14 aprilie 1457 în prezenţa Mitroplitului chir Teoctist, boierilor şi oştenilor.
          Acest moment de mare importanţă a urcării lui Ştefan cel Mare pe tronul Moldovei avea să fie menţionat şi de Nicolae Iorga în studiul său "Apogeul puterii statului român în timpul domniei de 50 de ani a lui Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei "sprijinit de ofiţerii poloni din vecinătate, predecesorul său, mişelul Petru Aron, un fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, încercă să se mai menţină, dar nu reuşi. La 1 aprilie 1457 era încă la Suceava, imediat după aceasta la 12 aprilie Ştefan birui la Doljeşti în "Hreasca" apoi la Orbic, şi Petru fugi spre singurul colţişor ce-i sta deschis, spre Polonia".
          Ştefan cel Mare deschide, în istoria poporului român, una din cele mai strălucite pagini din întemeierea statelor medievale. De-a lungul unei domnii de aproape cincizeci de ani (1457-1504), marele domn a făcut din Moldova un factor însemnat al relaţiilor internaţionale în această parte a Europei. Prin activitatea sa remarcabilă în sfera politicii externe, Ştefan cel Mare a inaugurat o noua eră a afirmării internaţionale a Moldovei, care s-a impus Marilor Puteri vecine, datorită rolului politic pe care şi l-a asumat in condiţiile reluării ofensivei otomane, şi a câştigat, împreună cu marele ei domn, un prestigiu internaţional care a atras preţuirea şi alianţa unor mari puteri, angajate în confruntarea antiotomană. Capetele încoronate i-au căutat alianţă, duşmanii l-au privit cu respect, iar umaniştii au fixat pentru posteritate imaginea acestui mare domnitor.

          Cele 3 etape de domnie a lui Ştefan cel Mare :

      I.      Prima etapă (1457-1473) - corespunde consolidării domniei în plan intern şi extern. Obiectivul principal al politicii externe în primii ani de domnie a lui Ştefan cel Mare a fost normalizarea relaţiilor cu Polonia şi neutralizarea pretenţiilor de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. Cele preconizate de Voievodul moldovean aveau sorţi de izbândă datorită faptului că regele polonez era angajat în conflictul îndelungat cu cavalerii teutoni, iar regele maghiar - în lupta pentru obţinerea coroanei sale, la care pretindea Împăratul Frideric al III-lea de Habsburg.
      II.   A doua etapă (1473-1486) - perioada marilor confruntări cu Imperiul Otoman.
      III.  A treia etapă (1486-1904) - noua orientare a Moldovei (după "răscumpărarea păcii" cu turcii prin plata tributului), spre un sistem de alianţe (în primul rând cu Ungaria), menit să contracareze tendinţele de dominaţie ale Poloniei asupra statului moldovenesc şi să bareze expansiunea otomană în Europa.
          Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt, s-a aratat a fi conducătorul iscusit care a reorganizat oastea domnească, dotând-o cu arme de foc, a înălţat cetăţi noi şi le-a întărit pe cele vechi, a pus frâu ambiţiilor nesănătoase ale boierilor nesăţioşi, lacomi de mărire şi avere, care se arătau nemulţumiţi de urcarea sa pe tronul Moldovei, a acţionat energic împotriva tendinţelor vădite de dezbinare, luând apărarea ţăranilor exploataţi fără nici o mila de marii feudali. A contat în mod deosebit şi la sigur pe dragostea de ţară a răzeşilor, pe care i-a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu-i cu pământ ăi preţuindu-i pentru virtuţile şi curajul lor de apărători ai ţărânei strămoşeşti.
     Ştefan cel Mare era domnitorul care se bucura de dragostea şi sprijinul celor mulţi. Domnia sa a echipat o oaste puternică, bine pregătită, înălţând numeroase fortificaţii de apărare la hotarele Moldovei; aşezându-le în punctele strategice de năvălire a hoardelor străine, care se abăteau ca puhoiul nestăvilit asupra acelor pământuri. Ca un vrednic şi iscusit comandant de armată, s-a războit cu pricepere, lovind pe neaşteptate în duşmanii cumpliţi ai ţării.
     În acelaşi studiu Nicolae Iorga elogia, nu fără emoţie şi mândrie, domnia lui Ştefan cel Mare, acel  "... tânăr fiu de domn, care smulse Moldova din mâinile slabe ale lui Petru Aron; domn minunat printr-o înţeleaptă cumpănire, ca şi prin lupte curajoase... după o puternică domnie de o jumătate de veac lasă urmaşilor o ţară neatârnată, mare, bogată". Într-o altă sursă Nicolae Iorga îl caracterizează ca : “…cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu masură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printr-însul de aiurea şi de mai jos.”.
     Într-adevăr în paginile de aur ale istoriei noastre de veacuri sunt înscrise victorii de mare răsunet ca cele de la Baia din 1467, de la Lipnic din 1470, din Codrul Cosminului de la 1497 etc., care au punctat domnia plină de izbânzi a acestui mare Voievod al Moldovei. Însă cele mai crunte au fost războaiele purtate cu oştile otomane.
O luptă importantă a fost cea de la Vaslui, care a avut loc la 10 ianuarie anul 1475, intr-o asezare mlăştinoasă, ceea ce îngreuna desfăşurarea forţelor duşmane şi manevrările de armată. Anume aici işi puse în gând Ştefan cel Mare şi oştenii săi să le întindă capcană turcilor. Zorii zilei cufundată în pâclă deasă au vestit prin sunetele de alarmă ale trâmbiţelor şi bubuitul tunurilor începutul marii bătălii. Clinchetele paloşelor încrucişate se pierdeau în larma glasurilor celor răniţi. Îndemnurile de luptă nu conteneau nici pentru o clipă. Părea că cerul se împreunase cu pământul, potopind în noroi valea Bârladului, altădată pustie. Duşmanii înrăiţi se năpusteau cu ură şi înverşunare asupra oştenilor lui Stefan, nădăjduind să-i înece în sânge şi să treacă prin foc şi sabie frumoasă, dar năpăstuită Ţară a Moldovei.
     Încercat în bătălii, iscusit şi viteaz în războaie, Ştefan Voievodul s-a aruncat în lupta cea mare şi grea, împrospăţând puterile oştenilor săi, îndemnându-i prin pilda şi curajul său fără de asemănare. Loviţi prin surprindere, turcii au prins a da îndărăt. Un atac şi mai năprasnic, săvârşit de un pâlc de moldoveni, ţinuti până la acea clipă în rezervă, semăna panică în tabăra turcilor şi puse pe fugă trupele invicibile ale fălosului Soliman Paşa. Topoarele, securile, ghioagele loveau îndesat şi fără pic de hodină în duşmani, ca în cele din urmă turcii să nu mai reziste atacurilor. Ei părăsiră lunca sângeroasă, dând bir cu fugiţii. Unii se inecară în mlaştina răzbunătoare şi ea, alţii pâlcuri răzleţe se risipiră în toate părţile, spre a se adăposti şi a scăpa de loviturile oştenilor temerari ai lui Stefan cel Mare. Părea că şi văzduhul, întreaga natură ţineau parte vrednicilor apărători ai gliei strămoşeşti, "şi în ziua aceea de marţi, a desăvârşitei biruinţe - cea mai mare din viaţa lui Ştefan şi asupra celui mai puternic duşman - şi miercuri şi joi pâlcuri de vânători se ţinură în urma duşmanilor", avea să noteze mai târziu acelaşi reputat istoric Nicolae Iorga.
     "A fost un groaznic macel şi puţin a lipsit să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi şi numai cu mare greutate Soliman Paşa şi-a scăpat viaţa cu fuga", fusese nevoit să recunoască un cronicar turc, martor ai acelei bătălii.
     Vestea despre victoria repurtată de Ştefan cel Mare la vaslui s-a răspândit în Europa cu iuţeala fulgerului. Monarhii statelor europene se întreceau în laude la adresa domnului Moldovei. Papa Sixt al IV-lea l-a numit pe Voievodul Moldovei “atlet al lui Crist” şi “val al creştinătăţii”. Iar cronicarul polon Jan Dlugosz a afirmat : ”O bărbat demn de admirat, într-u nimic inferior comandanţilor eroi pe care îi admirăm atât de mult; acesta în vremea noastră este cel dintâi dintre principii lumii, care a repurtat asupra turcilor o biruinţă atât de măreaţă.
      După judecata mea el este cel mai vrednic ca să i se încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi şi mai ales funcţia de Şef Suprem şi Comandant contra turcilor, fiindcă alţi regi şi principi catolici sunt aplecaţi spre trândăvie, plăceri lumeşti sau războaie civile !!!”.
    După biruinţa de la Vaslui, conştient de puterea şi poftele hapsâne ale turcilor, într-o scrisoare adresată creştinătăţii şi tuturor cârmuitorilor din aceea vreme Ştefan Voievodul îi avertiza de primejdia de moarte ce plutea asupra întregii Europe.
     Ştefan cel Mare, vrednicul domnitor al Moldovei a izbândit în 34 din cele 36 de războaie purtate de-a lungul glorioasei şi zbuciumatei sale domnii, ajungând să se bucure de faima de bun gospodar ai ţării, iubitor şi ocrotitor al artelor şi culturii. Între anii 1466-1469 din îndemnul Domniei Sale au fost să se înalţe mănăstirea Putna, ajunsă mai apoi necropola voievodală şi loc de pelerinaj pentru urmaşii porniţi în lupta pentru libertatea şi independenţa Ţării Moldovei.
    Alte monumente de artă medievală au fost zidite la Voroneţ Pătrăuţi, la Borzeşti, locul naşterii şi copilăriei viitorului voievod, la Războieni, Răuşeni şi în alte pământuri pe unde şi-a purtat paşii Domnul nostru cel fără de moarte.
     Marele şi distinsul Voievod al neamului, pe care cronicile ni-l înfăţişează ca pe un bărbat nu prea înalt, cu faţa ovală, plină, cu fruntea bolţită, senină, cu ochii pătrunzători, de un albastru de Voroneţ cu părul inelat lăsat pe spate, era, după cum aflăm din scrisa lui Grigore Ureche "... om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor".
     Dar anii, viaţa zbuciumată petrecută în războaie şi fapte întru binele Moldovei, podagra, guta şi rana de la picior pricinuită în luptă i-au slăbit puterile. La 2 iulie 1504, în a patra oră a zilei dupa 47 de ani şi 3 luni de domnie Ştefan cel Mare şi Sfânt avea să se sfârşească din viaţă, păşind în nemurire şi lăsându-ne drept moştenire porunca ce dăinuieşte de ani şi ani prin Ţara Moldovei, atât de inspirată şi zguduitoare, evocată de Barbu Delavrancea în piesa "Apus de soare": " Ţine-ţi minte cuvintele lui Ştefan cel Mare, care n-a fost baci până la adânci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a noastră, ci a urmaşilor urmaşilor noştri în veacul vecilor !".
     Faptele vitejeşti ale lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, energia şi tenacitatea ieşite din comun, dragostea de patrie ne demonstrează încă o dată rolul şi locul acestui Domnitor în Istoria şi chiar în viaţa noastră contemporană. Cu câtă iscusinţă şi dăruire de sine a condus Ştefan cel Mare Ţara Moldovei ! Orice stat ar putea doar visa la un asemenea Conducător, însă, cu părere de rău, aşa om ca Ştefan cel Mare şi Sfânt nu a fost şi nici nu este. Noi putem doar să visăm la o aşa personalitate precum cea a lui Ştefan Vodă. Generaţia noastră tânără ar trebui să încerce să creeze o asemenea persoană pentru a le arăta conducătorilor de stat cum trebuie să conducă o ţară, căci Ştefan Vodă a avut o ţară mult mai mare decât Basarabia de astăzi şi a condus-o într-o perioadă mult mai grea, dar s-a descurcat cu mult mai bine decât actualii conducători.




Distribuie:

ADAUGA UN COMENTARIU:

0 comments: